Farmecul Normalitatii
Horia Garbea
In copilarie voiam sa ma fac mecanic de locomotiva. Pe-atunci existau inca, frumoase, pitoresti si impresionante, multe locomotive cu aburi. Si fluierul lor nostalgic, amintind de Anna Karenina era actionat tot cu abur. Intre timp, aparind locomotivele electrice, farmecul retro s-a dus si am renuntat la gindul meu infantil. Revenind la bridge-ul competitional dupa o intrerupere de 17 ani, am regasit masinaria mea preferata pe emblema clubului omonim. Apoi am trecut si eu la un club mai modern prin nume si nu numai: "Atomic".
M-am strecurat ca un incepator anonim ce sint printre vedetele nobilului joc si am regasit placerea gratuitatii jocului si satisfactia demonstratiei de inteligenta pura. Un club de bridge este locul cel mai democratic si mai plin de fair-play ce se poate imagina. Mult peste Parlament. Oricine poate fi ultimul sau primul. Oricine se poate alia intr-o seara cu adversarul de ieri. Singurele ierarhii admise tin de faptele probate la masa verde (de fapt cenusie sau albastra cu patratele). Orice promisiune neonorata se plateste cu puncte pierdute si priviri ironice.
Nu-i de mirare ca in '83 comunistii au interzis acest joc in care manipularea nu e posibila. Nu-i de mirare, iarasi, ca scriitorii, individualisti orgoliosi cum sint, nu prea joaca bridge. Acesta e un joc de echipa. Exceptiile sint notabile: regretatul Laurentiu Ulici, Radu Cosasu care a si scris frumos despre spiritul jocului, Roger Cimpeanu. Dar ramin exceptii. Bridge-ul isi are insa scriitorii lui dintre care trebuie sa mentionez cu admiratie numele lui Coriolan Neamtu. Nu doar un teoretician, ci un impecabil minuitor al mijloacelor literare.
La clubul de bridge, spre deosebire de alte mii de locuri stiute de mine, valorile se respecta, politetea exista, clasamentele nu tin de nici un aranjament. Miliardar sau somer, deputat sau student, daca e bun, se afirma, daca greseste e tratat la fel. Unde mai vezi asa ceva? Pina si in alte sporturi, in afara acestuia, abunda blaturile si mafiile.
Iarasi spre deosebire de alte locuri, veteranii clubului, mesterii jocului, primesc automat si fara emfaza recunoasterea si respectul meritate din partea aspirantilor. Nou intrat, am gasit totusi parteneri milosi care au acceptat sa joace cu mine desi "imi cadeau cartile din miini" cum se spune. Domniile lor mi i-au aratat inca de la inceput pe maestrii a caror virtuozitate in sportul pe care-l practica e la fel de mare ca a lui Hagi sau Ilie Nastase in sporturile lor.
Venit "de-afara", dintr-o lume a ierarhiilor rasturnate si a contestarilor absurde si interesate ale celor mai evidente valori, ma relaxez la club jucind un joc pe care nu-l stiu inca bine. Mult mai mult ma destinde in fapt petrecerea timpului intr-o enclava de normalitate.
alte articole de acelasi autor
|