Cristian Schioparlan
Perpetuum mobile
Au trecut ani, au trecut secole, au trecut generatii. Toate trec. Nici macar tehnica
n-a reusit sa realizeze ce face timpul. Timpul trece, este singurul perpetuum
mobile.
In afara bridge-ului, ca prin vis, revad donele de aseara si inteleg ca toti vor
sa iasa la liman, macar la "masa 1". Joc cu un jucator mult prea mare
ca sa-l pierd in multime. Orice deghizare este de natura sa intarate vigilenta
adversarilor. Ce mai conteaza succesul rasunator repurtat, in acest week-end,
de o echipa romaneasca la super-turneul de bridge de la Milano? Stirbu, Marina,
Taciuc, Briciu castiga echipele la Milano dar cei mai de temut sunt cei de la
masa 1, de la Atomic. Toti care trec pe aici vin cu sabiile ascutite, cu platose
infailibile si cu jaratec fermecat. Ei stiu ca trebuie castigata masa 1. Se pierd
lupte partiale, dar razboiul se joaca acolo. D`Artagnan da lupte numai pentru
rege. Este onoarea muschetarilor in joc, nu?
Acesta este si secretul perpetuumului la bridge. Lupta pentru rege. Lupta ca la
"masa 1". Tot timpul ultima picatura de energie sa fie aruncata in joc,
dar nu numai la "masa 1".
Va intrebati, poate, ce cauta aceste randuri aici. Incerc, prin modestele mele
putinte, sa le arat flamura juniorilor nostri atomici.
Sa le mai spun si o patanie. "Ilustrul necunoscut", domnul Ioan Bob,
un jucator vesnic tanar, pe langa care daca stai nu poti sa nu lupti neconditionat,
juca un turneu danez. Era capitanul echipei de iure dar si de facto. Unul dintre
componentii echipei domniei sale anunta ca ar prefera sa nu joace la masa cu "X".
"De cine te temi? ... Hm, hm...uite cum facem: tu te duci si joci exact la
masa cu "X", iar eu nu joc acest meci!" Capitanul Picard, cum il
alinta apropiatii, a introdus rezervele, iesind afara tocmai el, piesa grea a
echipei. Rezultatul nu s-a lasat asteptat: catastrofa pentru team-ul advers!
Iar asta imi aduce aminte de anul 1990 cand, cu o echipa de incepatori ca si mine
la acea vreme, intalnim, tot intr-un danez, nationala Romaniei "en titre".
"E groasa" s-a grabit sa remarce unul la asezare. "Or fi ei campioni,
sa vedem daca stiu si jocul cu balonul", am contraatacat eu, fiindca nu-mi
place sa stau in absenta "perpetuumului" de care amintesc in aceste
randuri. Am iesit victoriosi nu neaparat datorita "tehnicii noastre superioare"
cat mai ales dorintei campionilor de a ne manca cu fulgi cu tot. Cu toate greselile
noastre, ei bine, n-au reusit !
Emotiile inerente astfelor de dispute m-au facut
la sfarsitul meciului sa mormai ceva de genul "Sa nu mai veniti la mine cu
astfel de campioni de parcuri!" Asta e, suntem mandri din cand in cand de
reusitele noastre. Dar trufasia ucide. Nu numai performanta, ci viata insasi.
Gata cu vorbaria. Multumesc domnilor Ioan Bob si Radu Calarasu care au jucat o
adevarata "piesa in doua done", aseara la masa de joc, care m-a starnit sa
astern aceste randuri. Am fost martorul unui eveniment pe care nu-l intalnesti
nicaieri altundeva...
|